Madalin

Salutări! Puisque tout le monde propose de poésies de Eminescu, voici ma préféré. Dom' Michel, vous pouvez proposer une autre traduction.

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?
Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,
Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.


Séparation

Te demander un gage qui te rappelle à moi ?
C'est toi que je désire, mais tu n'est plus à toi;
Non, ni la fleur mourante ornant tes cheveux blonds,
De toi je ne quémande qu'oubli et abandon.

Cette douleur cruelle, de mon bonheur éteint
Pourquoi ne pas l'éteindre et la garder sans fin ?
Quand le ruisseau chantonne toujours renouvelé,
Pourquoi tant de constance, dans le regret passé,
Si tels qu'un songe d'ombre nous devons tous glisser,
Tels que l'ombre d'un songe ce monde traverser ?
Pourquoi donc, par la suite, t'occuper de mon sort
Et compter les années qui volent sur les morts ?
Qu'importe que je meure aujourd'hui ou demain,
Quand je veux disparaître de tout esprit humain,
Et veux que tu oublies notre bonheur rêvé ?
En remontant la file de ce temps écoulé,
Qu'elle soit noire l'ombre où nous aurons plongé,
Comme si nos rencontres n'eussent pas existé
Et que ce temps superbe, d'ardeur fût dépourvu -
Pardonneras-tu chère mon amour éperdu ?
La face au mur me laisse parmi les étrangers
Pour que sous ma paupière mon oeil soit tout glacé,
Et lorsque dans la terre la terre rentrera,
D'où je viens et qui suis-je, qui est-ce qui le saura ?
Par les murailles froides, des chants plaintifs, l'écho,
Demandera la grâce de l'éternel repos;
Je veux qu'alors vienne quelqu'un à mes côtés
Et que ton nom murmure sur mes yeux fermés.
Puis, au bord de la route me jette qui voudra...
Bien mieux qu'à cette heure pour moi il en sera.
Que des corbeaux, la bande, de tout au loin venue,
Tout le ciel noicisse sur mes yeux sans vue.
Soudain paru, l'orage, s'abatte en donnant
Mes cendres à la glèbe et tout mon cœur au vent...

Mais toi, tout en fleur reste, comme un avril serein,
Aux grands yeux humides, au sourire enfantin.
Si jeune que tu fusses, toujours plus jeune sois
Et rien de moi ne sache, comme je n'en saurai, moi.


1879 - traduction : Véturia DRAGANESCU-VERICEANU

__________________
Cine nu crede în el însuşi, nu crede în nimic.