FlorinU

Framboise,

Normele ortografice actuale în România prevăd scrierea cu „â” şi nu cu „î” în interiorul cuvintelor, în afara cuvintelor compuse, de tipul „reîncepere, reîncadrare, neînţeles” etc.
Deci „până” şi „cât”.

P.S. - Just trying to be helpful, not lecturing you!

Framboise

Bună seara, FlorinU şi muţumesc pentru bunele tale intenţii !

În cele ce urmează, voi încerca să explic poziţia mea în privinţa reformelor ortografice în general.
Normele în discuţie (cele din 1993) nu-mi sunt străine, dar nu le aplic din revoltă faţă de această reformă făcută în pripă, fără a fi ţinut seama de etimologia cuvintelor. La fel fuseseră şi normele anilor de ocupaţie sovietică, în care unii, deveniţi academicieni peste noapte, încercau să transforme - cu orice preţ! - româna într-o limbă de origine slavă. Nu ştiu care au fost intenţiile de data aceasta, deşi am bănuielile mele, însă ştiu un lucru, anume că este foarte important pentru orice limbă să aibă acces la propria ei istorie. De aceea, ar trebui să i se acorde mai multă atenţie etimologiei.
Pe scurt, utilizarea adecvată a grafemelor îşi va avea totdeauna rostul ei, anume acela de a transmite informaţii despre devenirea limbii.

Să luam un exemplu: [la singular] cuvânt - [la plural] cuvinte (şi nu cuvante !) Cine ar putea să explice prezenţa lui â aici? După ce fel de criterii s-a lucrat? Fonemul î nu provine cumva din e*, în loc de i sau a? Deci care este forma corectă: cuvênt*, cuvînt sau cuvânt? [*dacă provine din latină ("conventus" - adunare sau "conventum" - înţelegere), aşa cum găsim în DEX. Şi spun "dacă", fiindcă în materie de etimologie nu ne putem baza pe acest dicţionar.]

Sunt departe de a mă considera expertă în etimologia limbii române, (deşi etimologia în general mă interesează foarte mult), dar încerc să ţin cont de ceea ce ştiu deocamdată despre ea, continuând să o descopăr treptat. De aici şi aparenta-mi inconsecvenţă în utilizarea grafemelor â şi î, ca să nu mai vorbesc de tentaţia tot mai puternică de a utiliza vechiul ê, în unele cazuri.
De altfel, sunt de părere că unele simplificări (mai ales cele forţate), mai mult complică lucrurile şi duc la lenevirea creierului.
În general, am rezerve faţă de astfel de reforme făcute la repezeală. O limbă se modelează singură, după propriile ei legi şi aceasta se face în timp şi în nici un caz în mod forţat. De aceea, înainte de reforma din '93, ar fi fost necesar un studiu aprofundat al limbii române, din care criteriul etimologic nu ar fi trebuit să lipsească.
Din aceleaşi motive nu sunt de acord nici cu ortografia precedentă reformei din 1993, care la rîndul ei, nici ea nu respectase etimologia şi cred că nici cele din anii 50, care fuseseră impuse din motive politico-ideologice şi deloc lingvistice.
Deci voi căuta mai departe...

***********************
În 1996 s-a iniţiat o reformă şi în ortografia limbii germane, ceea ce a declanşat o adevărată revoltă din partea majorităţii vorbitorilor de germană. În Germania şi Austria, de ex., există o mişcare împotriva acestor măsuri, iar în fruntea ei se află scriitori ca Siegfried Lenz, Elfriede Jelinek, Günter Grass (de fapt, Graß) ş.a., care şi-au dat seama că nu considerente lingvistice au stat la baza reformei, ci altele cu caracter comercial... Ori acesta nu este un motiv serios pentru a intra cu bisturiul într-o limbă, în plus, nu este de nasul editurilor să facă reforme lingvistice !

Revolta continuă!

FlorinU

Bună, Framboise!

Nici eu nu susţin reformele lingvistice şi votez întru totul cu tine în privinţa ideii că o limbă se formeză şi se dezvoltă singură iar noţiunea de a norma o limbă este cel puţin nenaturală, ca să nu spun mai mult. Rolul lingvistului ar trebui mai să fie de constatare şi consemnare a fenomenele acestui organism viu care este limba unei naţii mai degrabă decât să impună schimbări.
La mijloc există şi motive mult mai nedemne de această profesie. Unii urmăresc să rămână în istoria limbii române prin ceva, alţii, mai puţin pretenţioşi, se mulţumusc să-şi întregească veniturile prin publicarea noilor dicţionare ortografice ş.a.m.d.
Simplul motiv pentru care observ aceste aspecte ortografice şi, nolens volens, le aplic dupa reguli, este meseria mea.
De exemplu, una din ororile la care sunt supus de la apariţia noului dicţionar ortografic DOOM 2 este scrierea lui „nicio” şi „niciun”. Este o imbecilitate lingvistică fără seamăn. Lăsând la o parte faptul că s-au asociat două părţi de vorbire total diferite, acest lucru complică şi mai tare gramatica. Ortografia e una dar să schimbăm şi gramatica?
Unde mai pui că există situaţii care forţează despărţirea acestui nou născut al dragii noastre limbi române, chiar şi fără voia legiuitorilor limbii, ca în exemplul
„Nici măcar o carte” - nu se mai poate scrie „nicio” legat. Şi atunci ce facem cu analiza gramaticală? O dată îl analizăm ca o singură parte de vorbire, apoi, în cealaltă situaţie, ca două părţi?

Sunt convins că aceste reforme sunt nişte capricii în cel mai bun caz dar, mă repet, dată fiind natura ocupaţiei mele, sunt obligat să le respect pentru că, altfel, s-ar considera greşeli.

Interesant subiectul şi aş vrea să văd cât mai multe păreri şi argumente!

Florin

Framboise

Scriu cu î din i...
...Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia românească litera â (în afara cuvîntului „român“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor româneşti, la Viaţa Românească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul „împotrivă“, celălalt „abţinere“. Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

...Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia românească se complică în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii române: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale. Ar trebui, e.g.°, să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într-un fel dacă e-n corpul cuvîntului şi-n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei româneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere. Au spus-o mari cărturari, atît români (Rădulescu-Motru, A. Scriban, Philippide, Densusianu, G. Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R. Lepsius, Alf Lombard).

...Pentru că î-ul provine dintr-un a în doar cca 31%1 din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă. Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să-l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex). [...]

continuarea acestui articol pe: Saitul George Pruteanu: De ce scriu cu î din i

George PRUTEANU - România literară, nr. 42, 23 oct. 2002

**********************************************

Framboise

Mulţumim pe această cale domnului Gabriel Gheorghe, care ne-a acordat permisiunea de a publica articolul domniei sale pe acest forum.

â, î

1 Numai cu mărginirile specialistului nu se ajunge decât pînă la treptele de jos ale istoriei,
N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice Iaşi, 1999, p. 191
2 Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii române.
B.P.Hasdeu, Principie de lingvistică, 1881, p. 12
Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie. Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din lingvistica europeană.
În primul rând, nu se ştie ce înseamnă limbă şi ce este un dialect. Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte indo-europeana, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, latina vulgară, limba barbară din Europa antică ş. a.
În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.
Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect… deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut. Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă… ("Deşteptarea", nr.1/1997, p.3)
Exact acelaşi lucru spusese şi în Lingvistica integrală, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.
Afirmaţia nu corespunde realităţii.
Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.
Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.
Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii. Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare. Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.
Întocmitorii Dex. (Dictionarul explicativ al limbii române) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntul Bancă - Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.
În realitate, aceste "crengi" n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă, vorbă existentă numai în română, pentru care Dex. scrie Et. nec.
Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor….) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat. batitura = lovitură de ciocan, atît! Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.
Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pe panache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, are visqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.
Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici. Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.
Pentru alte exemple a se vedea studiul introductiv.
Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.
Max Müller ( La science du langage, Paris, 1867, p. 269) arată că les Aryens parlaient un langage qui n'était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l'allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes (subl. ns. G.G.). Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.
Şi Salomon Reinach (Les origines des Aryens, Paris, 1892, p. 11) scrie: sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda, a căror mamă a dispărut(subl. ns.)
Că nu putea să dispară, asta-i altceva. Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.
Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens ("Dacoromania", Jahrbuch für östliche Latinität, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): Cela peut apparaître comme une boutade, mais c'est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au "modèle" roman sont souvent pour le roumain un moyen d'affirmer sa profonde romanité et, même, osons le dire, son hyper-romanité (Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de "modelul" roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa), subl.ns.
Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):
â, î, ă, ş, ţ,
Sînt sunete ale limbii naturale. Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice. Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.
De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.
Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică.
Să ne explicăm.
Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimele trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.
Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d'Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că Limba Română este mama Latinei, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ, de ce Jacques Goudet afirmă că Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice, de ce Jean-Claude Bouvier arată că Româna este mai Romană decît Latina etc.
În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (Cours de Linguistique générale, p. 19) susţine că problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie (o aberaţie academică), ci frecţie etc.

autor: Gabriel Gheorghe

(va urma)


Societatea stiintifica GETICA - â, î

Framboise

Cum am demonstrat în revista "GETICA", Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani. Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).
Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.
Louis de la Vallée Poussin (Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L'Inde jusque vers 300 av. J.C., Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: Vom presupune deci, împreună cu F. de Saussure (Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că l'indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i (indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i.)
Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).
Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.
După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române. O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt
Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:
â « a şirespectiv î « i
Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.
În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.
Astfel găsim numai interschimbarea î « i
Exemple:
1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel
2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.
3) vînătă / vinete
4) a vinde / vînzare, vînzător
5) veşmînt / veşminte etc
sau numai interschimbarea â « a
Exemple:
1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)
2) ţăran / ţărână
3) mână / manual, manuscris, manoperă
4) rămâne / rămas, remanent
5) crezare / crezând etc.
Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.
Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.
Exemple:
1) Rom. vînt

Sued. vind
Dan. vind
Mhd. wint (germ. medie de sus)
Engl. wind
Sp. viento

2) Rom. vîsc

Isl.veche visk
Ahd. wisc (germ. veche de sus)
Engl. whisk
Mhd. wisch

3) Rom. vîscos

Fr. visqueux
It. viscoso
Sp. viscoso

4) Rom. strîngere

Ital. stringere


Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.
Exemple:
1) Rom. a mânca

Fr. manger
It. mangiare
Sp. manducar

2) Rom. mâncare

Fr. manger
It. mangiare
Sp. manjar

3) Rom. mână

Fr. main
It. mano
Sp. mano

4) Rom. mânecă

Fr. manche
It. manica
Sp. manga

5) Rom. mâner

Fr. manche
It. manico
Sp. manija

6) Rom. mâine

Fr. (de)main
It. (do)mani
Sp. mañana

7) Rom. pântece

Fr. panse
It. pancia
Sp. panza


Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.
În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.
Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i « î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.
Să-l ilustrăm în contextul limbii:
pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.
Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).
Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri. Albanezul përrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în Dicţionarul explicativ al graiului albanez, ediţia 1980. Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.
Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î « i (v. Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.
Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.

autorul articolului: Gabriel Gheorghe

Societatea stiintifica GETICA - â, î

a se citi şi:
â, î - Recomandări
Nouvelle orthographe