Je ne parle pas un mot de Roumain et bien que cette langue ressemble à la mienne... J'ai fait connaissance de Dan Perjovschi en France grâce à ses expositions. Je voudrais en savoir plus sur lui et sur son discours politique.
Merci.
Dan Perjovschi
"In Occident sint invitat la marginea mea de sus, acolo nu trebuie sa explic ce fac, de ce asta; pentru aia sint invitat: sa fac ceea ce sint eu. Or, in Romania trebuie sa-mi cer scuze ca fac caricatura, ca nu desenez pe hirtie",
interviu cu Dan Perjovschi
-Mihai Vakulovski: Draga Dan Perjovschi, desi atit de tinar acum te cunoaste toata lumea, dar la asta o sa ajungem mai tirziu. La inceput ar fi interesant sa ne povestesti de Danut, de copilaria ta, ce fel de copil erai, ce-ti placea sa faci, ce-ti amintesti de parintii tai, in acele clipe, de bunici… Ai momente din copilarie de care iti amintesti mai des? Un caz "pozitiv" si unul "negativ" din copilarie, intimplari care te-au marcat…
- Dan Perjovschi: In primul rind nu mai sint tinar decit daca-l luam ca etalon pe Brucan sau pe Iliescu. Am cam ratat coperta la Playboy, ca mi-au cazut dintii (datorita alimentatiei rationale), m-am operat de hernie (datorita muncii intelectuale) si gem de reumatism (datorita umanismului agentului termic).
Cind eram Danut in Sibiu cel mai mult imi placea sa ma duc la pescuit cu taica-meu. Pina intr-o zi, cind ne-au zis satenii din Marginimea Sibiului ca n-are rost sa urcam cu Skoda pe munte, ca au pescuit ei alaltaieri cu dinamita si-au belit toti pastravii pe citiva kilometri...
Si scoala de arta era misto, ca aveam practica (desen, pictura) 2 zile pe saptamina si mergeam in blugi de ne invidiau toti gagiii de la liceele serioase, care purtau uniforma aia caraghioasa si obligatorie.
Pozitiv era aproape tot, prieteni, chefuri, gagici, tigara de la buda, ultimul disc cu Pink Floyd, baia la Ocna Sibiului, schiul la Bilea Lac, sora, frate, mama, tata, tanti Nono, care facea spuma de capsuni si tanti Alis, care-mi dadea pe sest cite o suta, cartile cu muschetari si mai apoi cu imparatii mustelor.
Negativ era cam tot, dar am aflat mult mai tirziu, cind i-am desenat mustati lui Ceausescu din cartea de educatie socialista si s-au cacat pe ei de frica toti profesorii din liceul pedagogic.
- Ce insemnau atunci acele mustati pe fata dictatorului - un act artistic sau unul social?
- A fost o copilarie care era sa se sfirseasca prost. N-aveam stofa de dizident si, sincer, habar n-aveam ce se intimpla pe dedesubtul societatii multilateral dezvoltate. S-a speriat un profesor care a speriat alt profesor si m-am trezit dat afara din liceu, reprimit de urgenta si tot cazul musamalizat cu mustati cu tot ca din sperietura in sperietura se-nverzise de frica liceul, inspectorul, prim secretarul si iesea prost pentru toata lumea ca tinusera la sin asemenea pramatie. Si acum tin minte mecla directoarei cu coc care repeta ca papagalul "dar tu nu (re)cunosti ce-a facut Tovarasul pentru noi, pentru tara asta, pentru tine?" N-am apucat sa-i raspund, dar o fac acum: nu!
- Cum te intelegeai cu colegii de clasa, ce relatii aveati si cum te simti cind te intilnesti acum cu ei, dar si cu prietenii de copilarie?
- Colegii ma iubeau si eu ii iubeam pe ei. Pe Lia inc-o mai iubesc. Era o conspiratie de 10 insi de la arte care imparteau pensulele, tigarile si vacantele la munte. Eram un colectiv sudat in rele (chiuleam impreuna, copiam impreuna etc.). Ceilalti 15 din aceeasi clasa erau de la muzica si aproape toti sasi, asa ca n-am prea avut cu cine sa facem intilniri de 10 ani, ca s-au uschit cu totii cu tot cu trompete si tromboane. A fost misto (faceam caricaturi despre profesori si asa tare rideau unii colegi ca-i dadea afara din clasa. Aveam succes instant si mi-au trebuit multi ani sa revin la acelasi tip de comunicare si impact). Dar ca orice poveste frumoasa si scoala mea are partea ei nasoala: artistic vorbind am facut un liceu slab, muncitoresc, total pe dinafara. E o rusine daca compari arta mondiala a anilor 80 cu nefericitele noastre de compozitii cu uzine sau naturile moarte bine de tot. Daca ar fi fost dupa liceu si facultate ar trebui acum sa expun la Cercul Militar sau prin holuri de banci transilvane, sa predau plictisitor aceleasi nefericiri altor amariti la facultatile lor de arta cu sau fara acreditare, sa iau premii UAP si sa fac monumente penibile pentru noile comenzi politice. No thanks!
Revenind la intrebarea ta, ca de obicei, cu prieteniile vesnice din 25 de prieteni pe viata mi-a ramas doar Lia si un alt Dan, coleg de banca si la liceu si la facultate…
- Iti amintesti cum erau primele tale desene sau ai inceput, ca tot romanul, cu poezii?
Cind a inceput sa-ti placa sa desenezi si cum ai ajuns la stilul tau, atit de original, incit, chiar daca ar fi o singura lucrare de-a ta intr-o galerie oricit de mare l-am gasi neaparat?
- Mitologia zice ca pe la 6 ani, cind imi faceam vacantele la Rasinari in casa matusii Alis, ma inamorasem de un album cu Napoleon plin de scene de batalie cu mii de soldati. Desenam si eu pe rupte mii de soldati, dar nu eram in stare sa le desenez fetele, asa ca-i lasam fara cap. Lia zice ca de aia fac acum numai capatini.
Mi-a placut sa desenez dintotdeauna. N-am scris (dar am citit pe rupte). Stateam in pat cu o carte si un borcan de gem pe piept si pina nu le terminam pe amindoua nu ma lasam… Stilul meu s-a laminat in timp, mult dupa ce-am uitat cu forta ce-am invatat in facultate. Doua contexte au contribuit enorm: presa scrisa si scena artistica internationala. Desenele mele n-au fost niciodata autonome. Era fie un text de jur imprejur, fie vreo situatie politica sau sociala… Formula e simpla: deseneaza pina crapi, dar nu de-amboulea, ci mereu cu sprinceana ridicata. Chestioneaza-te permanent si experimenteaza la fel. Schimba contextele si cauta ce ti se potriveste, lasa-te provocat si incearca sa te depasesti de fiecare data. Nu lucra plictisit si nici de obligatie. Inca imi place enorm sa raspund prin desen. Cind m-oi plictisi ma apuc de dans, de poezie sau, ca Lia, de constructii sociale.
- Cu ea, Lia Perjovschi, sotia ta, care e aproape la fel de cunoscuta in lumea culturala, va cunoasteti de atunci? Cum ai caracteriza ceea ce face ea acum? Cum e sa ai alaturi un om cu aceleasi preocupari?
- Cu Lia ne stim din clasa a cincea. Am copilarit, adolescentizat si maturizat impreuna. Ceea ce eu sint acum i se datoreaza in mare masura. N-am vazut in viata mea om mai curios si mai dispus sa impartaseasca si altora. Nu face domne nici un compromis si zice ce are de zis indiferent de consecinte. Ea nu crede ca nu se poate si ca asa e la noi… Pe linga asta e si un artist destept care se plaseaza permanent la nivelul international de virf chiar daca (sau tocmai pentru ca) traieste aici. Nu i-a placut contextul - si-a creat unul, n-a avut institutii care s-o sprijine - si-a inventat unele. Eu o banuiesc ca nu-i romanca…
- In afara de revista luxemburgheza la care desenezi, lucrezi la "22", cu acele articole scurte si directe, interpretari din cuvinte si, evident, din linii (ma gindesc ce-ar ramine dintr-o revista la care n-ai mai colabora - pur si simplu ar deveni alta revista) si mesteresti la revista web "Tiuk!" (
www.tiuk.reea.net), ai mai desenat si alte reviste, printre care "Balkon", "Contrafort"... La ce reviste mai colaborezi si cum le alegi?
- Am avut perioade famboaiante cind ma "distribuiam" in reviste luxoase de moda, in buletine trase la xerox pentru drepturile copilului, in Vatra, in ReMediu, in nu stiu ce chestie studenteasca, ba mai ilustram si carti la Nemira, Humanitas si Aula. Acum sint mult mai restrictiv: 22 (din 1991) si Land (din 1998) pentru politica, Balkon pentru arta si Tiuk c-asa am kef.
- Ai publicat, pe linga reviste si pliante (poate te opresti si la acele "reviste" din desene si o "?" despre legatura liniilor si a cuvintelor din materialele tale - intrebare-n intrebare) si niste carti. Ce inseamna cartile pentru tine, ale tale si ale celorlalti, ce-ti place sa citesti, cind si cum?
- Citeodata editez ziare (numai din desene) ca parte a proiectului artistic. Altadata ziarul respectiv este chiar proiectul artistic (citeste si da mai departe). Prin 2000, invitat sa expun la Muzeul de arta contemporana din Belgrad, am publicat in saptamina vernisajului 2 pagini cu desene intr-un ziar local, iar pentru expozitie pur si simplu am inramat paginile respective si le-am atirnat in muzeu. Desenele mele sint un text. Eu scriu desenind. Fac un soi de grafitti de interior, iar pagina de ziar este pentru mine "spatiu public".
Cartile m-au fascinat intotdeauna. Sa le citesc, sa le am si, mai nou, sa le produc. Am inca o pofta nebuna sa posed carti (cred ca mi se trage din perioada cind dadeam sapune si pachete de Kent anticaresei din Sibiu sa ne tina Globusuri de-o parte). Citesc orice de la SF si Krimi la Jurnale serioase sau filozofie. In ultima vreme mai putina literatura (numai cind am de facut coperte). Ar trebui sa citesc intensiv teorie de arta, dar sint lenes si ma bazez pe Lia, care devoreaza tone de chestii destepte. Sint destul de abil s-o trag de limba si asa mai stiu si eu citeva lucruri. Noua ni se pare fascinanta lumea ideilor din arta contemporana si e pacat ca Romania s-a intepenit intre ortodocsi si digitali…
- Ce inseamna pentru tine performantele pe care le faci (ca pentru noi, publicul, stiu ce inseamna)? Cum gindesti o asemenea actiune, cum hotarasti locul unde le pui in viata (imi vin in minte performantele tale din Chisinau si din Timisoara - multumesc pentru amindoua!!)? Poate povestesti citeva…
- Eu am facut un anume tip de performanta ca sa rup (sa ies, sa zdruncin) ceea ce fac in desen. Spun am facut pentru ca in acest moment nu mai sint interesat sa activez in fata unui public. Acest lucru l-au preluat instalatiile mele desenate care se deschid in timpul lucrului. Eu am facut performante politice. In 1993 la Timisoara la Festivalul Zona (prima editie) mi-am tatuat pe umar "Romania". Asta a fost un soi de antiperformanta, ca definitia acestui mediu spune ca e ceva care trece. Ei, uite ca tatuajul nu trece. La Chisinau odata am citit din Goma (bucata cu Basarabia), da nu m-a bagat nimeni in seama. In alt an m-am tirit pe burta inspre sediul Presedintiei in timp ce "transmiteam" live intr-un microfon lipsa de orizont pe care-o ai daca stai cu nasu-n pamint si capul plecat la genunchiul broastei.
Nu-mi aleg eu locurile, ele ma aleg pe mine. Am fost invitat sa performez. Acum am renuntat, pentru ca activitatea mea civica mi se pare mai performativa decit spectacolul organizat. Cu alte cuvinte munca la "22" sau ciocu' mare pe care-l fac in presa mi se pare mai importanta si mai reala decit orice performanta. Dar cine stie... poate odata iar vreau sa rup filmul.
- In legatura cu ultimele tale lucra(u)ri, pe care le-am vazut doar scanate, unde/pe ce le faci, chiar pe pereti… sau le lucrezi pe fotografii?
- Direct pe pereti, la fel cum la Venetia am desenat direct pe podea (ca sa calce vizitatorii pe arta si sa "consume" cultura la propriu). In acest fel desenul devine proiect (si nu opera). Starea de nepermanenta il face mai agresiv, mai riscant. Uite-asa arta mea scapa de arta. Si daca lumea se intreaba ce fel de arta e asta care nu ramine (ba se sterge cu intentie) am sa intreb inapoi: Da din teatru ce ramine? La Essen - in Valea Jiului din Germania - am desenat o mina intreaga. 4 luni cu creta pe perete. A iesit un lucru destul de spectaculos, mai ales ca am lucrat cu politica momentului respectiv, adica razboiul din Irak si criza globala aferenta. Cind stai in mijlocul unei sali cu pereti negri-negri si de jur-imprejur pina la 8 metri inaltime racnesc la tine tot soiul de imagini haios-serioase te simti ca intr-un caleidoscop pe care-l roteste altcineva… La Sibiu la Muzeul Brukenthal am facut negativul povestii germane, adica am desenat negru pe alb. Numai ca desenul in creion e asa fin ca nu-l vezi daca nu-ti proptesti nasul in perete. Rezulta o gramada de oameni care de la distanta par a se holba la pereti goi. Arta e absenta, trebuie s-o descoperi singur. E o expozitie unu la unu.
Dialog in direct, care a avut loc dupa incheierea expozitiei de la Sibiu:
- Cind a fost mai greu, cind ai desenat peretii din interiorul muzeului Brukenthal sau acum, cind ai sters aceste desene?
- Atunci sa te intreb eu pe tine, ca uite ce mina alba ai. Cum a fost, a fost greu?
- Nu stiu, trebuie sa intrebam autorul…
- In Romania totu-i greu. Nu se vede, dar totu-i greu. Da, a fost greu, desi n-a durat mult sa desenez asta.
- Dar cum e sa-ti stergi expozitia asa, cu palma?
- Nu-i prima experienta. Nu cu palma, dar nu-i prima experienta in care ceea ce fac se sterge.
- Si-n timp ce stergi la ce te gindesti? Cind le stergi in liniste, asa, singur…
- As vrea sa spun ca nu la niste chestii extraordinare. Destul de banal, ma gindesc sa se termine odata. Nu, ce vreau sa spun? Exista un raspuns: a fost foarte greu. Asta nu se vede in expozitie si asta e foarte bine. Dar a fost foarte greu, din multiple motive. Mai ales in Romania. Unde esti invitat sa expui si unde institutiile din tara asta fac tot ce pot ca sa nu te expui la maximum. Parca au o conceptie interna. Si a fost o lupta sa convingem aceasta institutie sa profite la maximum din povestea asta. Si a iesit, trebuie sa recunosc, spre binele sau spre lauda acestei institutii.
- Cum ai gindit expozitia asta, cum te-ai hotarit s-o faci anume la muzeul Brukenthal?
- Pai nu m-am hotarit, am fost invitat de doamna Liviana Dan, care a fost in juriu, care mi-a dat mie premiu 5000 de euro, juriul fiind la Viena, facut din directorul de arta moderna din Viena, un director al unei galerii foarte moderne din Lubliana, Skuc se numeste, de la Henkel, de la Kultur Kontakt si un pictor si unul dintre cei mai cunoscuti artisti austrieci. Ei au hotarit artistul care sa ia premiul, dar parte componenta din premiu era o expozitie in tara de unde vine respectivul si atunci Liviana a zis ca cel mai misto ar fi la Brukenthal si mie mi-a convenit, pentru ca eu nu mai expun in Bucuresti, ca nu-mi place nici un spatiu de acolo, nici un loc. Si mi-a convenit si ca e institutia numita, Brukenthal, apoi fiindca e Sibiu. Si a trebuit sa ma gindesc ca ma adresez nu numai unor specialisti de arta, ci si familiei. Asta a fost toata povestea - am decis ca Sibiu, ca Brukenthal, si atunci a trebuit sa cuplam, ca initial am gindit altfel expozitia, a la muzeu, rame, vitrine, dar sa nu va inchipuiti, urma sa inramez pagini din revista 22 sau din revista de moda nu stiu care in care am mai expus eu, adica presa in care m-am distribuit, ca eu am luat premiu pentru felul in care eu folosesc desenul. Si asta era intr-un fel mai putin ortodox, si atunci si expozitia trebuia sa fie la fel, era gindita in prima faza mai muzeografic, rame, vitrine in care sa apara toate cartile pe care le-am ilustrat, genul asta. Tot ceea ce de obicei nu-i asimilat in Romania. Faptul ca desenez in 22 nu-i considerat arta, sau faptul ca nu stiu ce coperta fac eu - la tine si nu la altcineva - si ca-i ilustrata cu lucrare de arta… Si atunci am zis ca lucram cu materialul asta. Asta a fost initial. Pe urma, din cauza clinciurilor dintre sponsor, gazda, institutie, lucrurile oarecum s-au simplificat, mergind inspre un proiect mai radical oarecum. Asa s-a ajuns la forma cu desenul direct pe zid.
la suite au prochain message...