La francophonie est morte. Vive l'anglophonie!
A se lua mai în glumă, mai în serios
.
Problema s-ar putea pune, cred eu, şi în acest fel: cât de departe va ajunge această îmbătare cu limba engleză?
Se doreşte ea a fi un modern şi eficient esperanto?
Poate ea dilua spiritul naţional sau, mă rog, conştiinţa apartenenţei la o naţie - indiferent care ar fi aceasta?
În acest context este de la sine înţeles că francofonia (în România) nu numai că este în pericol, dar şi că ea practic a ajuns la finele evoluţiei sale ascendente, şi-a depăşit apogeul şi a intrat - cam după Revoluţie, aş aprecia eu -, într-un declin vertiginos şi, mă tem, de neoprit. De neoprit pe scara mai largă a naţiunii române...
Un fenomen regretabil pentru mulţii îndrăgostiţi de această limbă şi de această cultură. Franceză.
Într-un scenariu optimist, poate că unii dintre noi vom încerca şi vom reuşi să predăm această onorabilă ştafetă generaţiilor viitoare... cine ştie?
Ceea ce se profilează ca o certitudine este faptul că românii cunoscători, vorbitori şi apreciatori ai limbii franceze se împuţinează.
Unii numesc acest fenomen "progres"...